Trying out uberVU

uberVU is a service where you can post your content to a variety of platforms (blogging, picture-sharing, video-sharing platforms) and see the responses from a single location. It's currently in Beta and I thought I'd try it out to see how it goes. In short, I'm posting this with from uberVU.

[Your text here] - my text here (pe bune ca asta e scris e mine)

Posted with uberVU - say hello to the whole world

Tu-ţi *&#%! @#^&!! dă bou!

Intr-o clipa de melancolie mi-am amintit de vremea cand eram acasa si tata se uita la meci.

Cred ca fotbalistii sunt printre cei mai injurati oameni din lume. Nu, din Romania. Trebuie sa invat sa nu mai aplic stereotipul de microbist pentru toti fanii "sportului rege" [!].

Oricum, probabil toti ati auzit expresii ca "Ba, da dobitoc mai esti!" in timp ce autorul lor gesticula nervos catre persoana de pe tubul catodic. Sau "Niste nenorociti, ma, se caca pe ei!" daca fotbalistii nu stateau destul de mult in atac. Sau, bineinteles, fraza pe care o puteti descifra din titlu, precedata de onomatopeul "PTIU!", atunci cand, in momentele cheie, jucatorii nu duc la bun sfarsit o oportunitate de a marca.

Intr-adevar, fotbalistii isi aud numai cuvinte de lauda de la compatriotii nostri microbisti, in special cei trecuti de o anumita varsta (medie), si care inca mai pun energie si pasiune in miscarea picioarelor altora.

Cum campionatul european bate la usi (din cate am auzit), o sa fim, fiecare pe la casele noastre, incantati de cate o fraza mai de doamne ajuta, si atunci o sa stim ca Romania nu se va califica in sferturi.

Trei.

Scena 1: Club Twice, etaj, miercuri noapte, fum, lume, muzica tare. Club Twice nu e un loc in care m-as duce eu de obicei (eu nu merg de obicei nicaieri). Sar peste partea cu muzica indracita, demonii hormonilor, fustitele scurte si sutienele, sar si peste partea cu fitzele si falsul de glamour pe care il gasesc respingator fiindca se manifesta prin prost gust si vulgaritate. Inchid ochii si ajung la...

De ce merg oamenii astia acolo ? Sa se distreze ? Sa danseze pana ating extazul eliberarii din propriul corp prin miscari ritmice ? (Daca nu merge asta,) sa se drogheze ? Sa bea ? Cate putin din toate, dar cel mai adevarat si cel mai trist este ca merg acolo sa se combine.

Scena 2: Ringul de dans e la un nivel inferior intrarii in incapere, si este inconjurat de un fel de pasarela. Jos, in ring, "barbati" imbracati cu tzoalele cele mai bune se rup in figuri pe langa cate o tipa si se poarta ca si cum le-ar cunoaste. Sus, pe pasarela, clientela clubului, in procent de 80% "barbati", privesc la carnea ce se afiseaza in fata ochilor lor, iar ochii le lucesc insetati. Uneori mai schimba o vorba cu gasca incercand sa para cool si relaxati, dar apoi se intorc la activitatea de a superviza colcaiala de mai jos, ca si cum ar putea avea orice femeie de acolo. Noi le zicem ciumpalaci.

De ce sunt eu fericit? Pentru ca nu trebuie sa ma maimutaresc ca sa ajung suficient de aproape de o femeie ca sa ii simt parfumul, nu trebuie sa abuzez ca sa ii adulmec pielea, nu trebuie nici macar sa cer ca sa ii gust buzele! Sunt un om fericit fiindca o am pe ea, stiu ca o am pe ea, si vreau sa o am pe ea si doar pe ea.

Si tot eu sunt un om ingrozit. Tremur de frica la gandul ca as putea sa o pierd si as putea sa ajung unul din ei, lipsit de stralucirea si caldura dragostei, stand si pandind din umbra clubului o prada pe care nu as avea curajul sau puterea sa o prind.

---

Trei; treizeci si sase; o mie nouazeci si cinci; douazeci si sase de mii doua sute optzeci; UNA.

Una singura. O persoana. Trei ANI. 36 de luni, 1095 de zile, 26280 de ore, momente minunate, momente bune, momente mai putin bune, momente de-a dreptul oribile, toate sunt timp din viata noastra pe care l-am irosit sau l-am castigat impreuna, si Ea e tot aici.

Rambo IV: primul meu comentariu de film

M-am inmuiat. Se vede clar, imi plac numai comedioarele romantice, witty, si posibil cele cu tineri ca mine, in care apar sâni, funduri, poate si cateva scene incitante de amor.

De fapt, imi plac atat de mult cele mai sus amintite incat acum reactionez la fel la orice film pe care l-as vedea. M-am distrat de minune la "The Invasion", am ras cu pofta la "I Am Legend" si acum am incercat sa ma abtin din tavaleala privind "Rambo IV" (mai ales la scenele gratuite de violenta si genocid).

Trebuie sa recunosc: cea mai persistenta imagine care iti(imi) ramane in cap dupa ce vezi acest film este un morman de organe umane care cad din burta unui individ dupa ce Rambo l-a sfasiat folosind cutitul sau de Rambo. Persista, fiindca am vazut-o de cateva ori. Frame, by frame, by frame, by frame...

Poate nu e totusi numai placerea mea nebuna de a urmari clone de American Pie si filme induiosatoare cu Sean Penn si cele 21 de grame ale sale. Poate intr-adevar, calitatea filmografiei a scazut in asa hal incat incercarile patetice ale producatorilor americani de a face un film bun de actiune nu mai reusesc sa satisfaca gusturile mele elitiste in materia celei de-a saptea arte... Se vede si din reactia pozitiva a publicului strain la filmul mileniului, ala cu saptamani, luni si zile...

Fiindca mi-am propus sa fac un comentariu de film (sau review), pregatiti-va sa primiti ce meritati pentru timpul vostru (adica your time's worth). Calitatea redactarii mele nu o pot preciza de pe acum, dar daca imi place rezultatul, ma tin de treaba, ca doar asta fac bloggerii. In plus, incercand sa agat gagici, da bine sa arati ca ai vazut cateva filme la viata ta.

"Heroes never die.... They just reload."

Sa incepem prin a preciza ceea ce eu cred ca este intriga acestui film: un grup de voluntari americani care au intrat ilegal in Burma pentru a ajuta localnicii sunt capturati de catre o divizie a armatei din Burma, care sunt cam personajele negative ale filmului.

Ca sa va pun mai bine in tema, Burma este un stat care, conform vocii grave ce se aude pe fundal la inceputul filmului, se afla in razboi civil de 60 de ani. Armata ia cu forta copiii de la casele lor inca de la varsta de 12 ani si ii inroleaza, pentru a-i folosi in incendierea satelor, uciderea in masa a locanicilor folosind o mitraliera de calibru mare si rapirea mai multor copii. Lasand la o parte faptul ca soldatii, fostii copii rapiti, par sa se distreze de minune facand ceea ce fac, stau si ma intreb de unde atata populatie in micul stat Burma, daca de 60 de ani se repeta/practica violentele ilustrate mai devreme.

Prin lista de neconcordante ce bat la ochi se numara supravietuirea miraculoasa a grupului de americani, mai intai din calea obuzelor lansate in sat de catre soldati, si mai apoi din calea mitralierei cu gloante anti-tanc ce sfasiau zeci de sateni. Nu numai atat, dar in loc sa fie ucisi ca restul, americanii sunt luati in baza birmanezilor si tinuti ostatici in custi de lemn/bambus, la fel ca in primul Rambo.

Pastorul bisericii care ii trimisese pe americani vine la granita birmaneza pentru a ii cere lui John barcagiul sa transporte mercenarii angajati de el in Burma, pentru misiunea de salvare. Recunoscandu-si originile si acceptandu-si conditia, John (Rambo) calauzeste echipa, pregatindu-se in secret pentru o interventie ca pe vremuri cu arcul sau.


[Imagine infatisandu-l pe John Rambo folosind arma sa alba pentru a pescui]

De-a lungul filmului se intalnesc mai multe teme clasice ale filmelor de actiune. Incepem cu "banala" tema a personajului negativ principal, infatisat ca o culegere impresionanta de defecte umane (armata lui se "distra" violand femeile rapite, dar el este homosexual si pedofil pe deasupra - scenele care contureaza subtil acest lucru sunt putine, dar plasate strateigic).

Un alt cliseu ar fi tema batalionului de inamici, redus la maruntaie de catre o mana de soldati dezorganizati. E totusi de inteles, deoarece in noaptea precedenta marii batalii, birmanezii cei rai au baut, au petrecut, au siluit si au *mhm*, desi a doua dimineata cand s-a dat alarma pareau destul de fresh cu totii, alergand cu haita de caini dupa nerusinatii americani (unul dintre ei n-a reusit insa, fiind dat la porci (?!)).

[Imagine infatisandu-l pe John Rambo salvandu-si compatriotii, folosind una din armele lui preferate si etalandu-si masa musculara de invidiat pentru varsta lui]

Bineinteles, cutitul/drujba lui Rambo salveaza situatia inca o data, dand lovitura fatala conducatorului birmanez care incerca o iesire cu lasitate din batalie, iar apoi Rambo urmeaza sfatul sensibilei femei care l-a bagat in tot rahatul descris mai sus, si se intoarce, ca un adevarat Marlboro Man fara palarie si tigari, la ferma sa din SUA. The end.

Acum desgiur, pot fi eu prea mofturos in privinta filmelor, poate eu sunt singurul care vede cu atata scepticism un film de actiune foarte reusit, dar daca reusiti sa ignorati toate spoilerele din articloul prezent si vedeti filmul, ignorand apoi sangele, spuneti-mi si mie care e treaba cu Rambo asta...

You are war, no God is going to change that.

Nimic nou

Nu spun nimic nou. Asteptarile sunt intotdauna mai mari de la persoane care au legendara aura de a fi "elita" (sau, sa zicem, "mai buni"). Cat de mari?

Ca diferenta de la 2 tranzistoare la 5, de la 1 amplificator operational la 3, de la o oglinda de curent la o ecuatie transcendentala. Problema apare atunci cand eticheta de elita se aplica prin difuzie unui grup mai larg, pentru care, evident, legile probabilitatii asigura o distributie nu tocmai uniforma a capacitatilor de orice tip.

Ca sa generalizam subiectul, incercati sa va imaginati: clasa cea mai buna din scoala generala poate conferi un adevarat soc pentru profesorii din cancelarie care nu se asteapta ca tocmai ei sa faca galagie daca nu a ajuns profesorul la ora. Colegul de la serviciu care pare ca se pricepe cat de cat la calculatoare trebuie sa fie prezent de fiecare data cand cuiva nu-i porneste microsoft word. Lista continua, si normal ca nu ii putem gasi capatul.

O sa incerc sa nu ma lamentez, evident ca trebuie sa te ridici la inaltimea asteptarilor, nu asa avansezi in viata? Cei care nu stiu trebuie sa invete mai mult, cei care pot trebuie sa faca mai mult, cei care au o reputatie trebuie sa si-o sustina.

Si, desi stim ca asa merg lucrurile si ca trebuie sa ne asteptam la orice, cateodata nu pare corect...

**EDIT: am luat 7, dupa ce mi-au fost scazute puncte pentru ca am scris in plus.

Placebo.

In timp ce ma dadeam de ceasul mortii azi dimineata, stare de agitatie indusa evident de iminenta examenului la ASC, am decis sa cedez obiceiurilor studentesti si sa-mi fac un 3 in 1.

Aparent, 3 in 1 ocupa o cota importanta de piata, adresandu-se segmentului "tinerilor si persoanelor active"[1] (da, am si bibliografie!). Cei mai tineri si cei mai activi dintre noi consuma 3 in 1, pentru sporul de energie si vitalitate pe care il ofera, fapt justificat cu atat mai mult in sesiune, cand studentii politehnisti si nu numai au nevoie de simturi intelectuale ascutite in cele cateva zile premergatoare examenelor.

Ca sa scurtez o poveste care se lungeste ne-necesar, tot azi dimineata am hotarat ca toata treaba asta cu 3 in 1 e, cum ar zice un amic de-al meu.... **bullshit** **bullshit**

Nu e prima oara cand beau 3 in 1, si nu e prima oara cand beau 3 in 1 ca sa nu imi mai fie somn cand invat, deci sunt justificat sa afirm ca 3 in 1 nu are nici un efect (asupra mea, cel putin). Nu ma trezeste, nu ma face mai atent, nici macar nu aluga senzatia de lesinatura ambulanta pe care o am azi, cu mai putin de 24 de ore inaintea marelui test.

Am decis, totodata, in efemerul moment de luciditate, ca 3 in 1 este de fapt un placebo cu care "tinerii si persoanele active" se satisfac zilnic, ademeniti sau mai degraba pacaliti de marketing si convinsi de sloganurile cu lipici, ca ce beau ei ii va face niste masinarii mai eficiente decat erau pana atunci.

Daca, sa zicem, baietii de la Jacobs s-ar fi hotarat sa ne spuna ca praful acela din pliculete alungite sporeste potenta, probabil toti barbatii ar fi sorbit acum din canile mari de la birou, uitandu-se de cel putin 2 ori pe zi inspre pantofi si dand aprobator din cap... "Da dom'le, merge!"

Rupe fâşu'

Blogurile sunt malefice. Toata lumea ştie asta. Spre exemplu, eu mâine am examen, dar stau proţăpit în computer pentru că trebuie să îmi fac blog. Sau să scriu ceva în el. Ceva atât de extraordinar şi de mirobolant şi de autentic şi de hmm rupător de fâş, dătător pe spate, încât toţi prietenii mei (şi mai ales cei cu înclinaţii spre literatură şi artele frumoase) se vor grăbi să mă felicite prin comentarii la acest prim mesaj postat.

Da, îmi fac blog. Adică e cam târziu să zic asta acum, deja mi-am făcut blog. Şi blogurile sunt malefice.

Din mai multe motive, pot spune că ce fac eu acum nu e nici original, nici util, nici măcar puţin (oleacă) amuzant/patetic/trist/revelator/alte adjective ezoterice înşirate aici pentru a da bine la motoarele de căutare.

Da' de ce credeţi asta? Pentru că nu sunt nici primul, nici ultimul om care deţine un astfel de instrument de output (la naiba, că nu îmi aduc aminte cum se zice în română). Nu sunt mai inteligent sau mai interesant sau mai bun la cuvinte decât mulţi (mulţi = milioane de blogări), şi tot ce spun eu probabil a mai fost spus de milioane(~arde?) de ori înaintea mea, aşa că existenţa acestei pagini personale nu se justifică decât prin cedarea mea unui trend social, acela de a avea un blog în care să mă prefac că spun lucruri deştepte.
Pentru că tânjesc atenţie, dar sunt slab şi nu ştiu cum s-o acaparez altfel, pentru că, probabil, undeva, în subconştient, vreau să fiu cool şi la modă, voi mai scrie din când în când (cât mai des, vă daţi seama), "chestii" pe blogul ăsta, voi spera (şi voi reuşi) să smulg aplauze şi ovaţii (sau înjurături şi huiduieli), şi pentru că nu sunt un oarecare, ci prietenul vostru, o să treceţi cu vederea cedarea mea în vârtejul trendului blogger-istic, şi o să mai citiţi din când în când aiurelile pe care, recunoaşteţi, mă pricep să le scriu.

De fapt, dacă aveam ceva de zis atunci când m-am apucat să scriu postul ăsta, cu siguranţă s-a şters de tot până acum, afectat clar de orbitoarea bucurie interioară şi coolness pe care ţi le conferă statutul de blog owner (adică deţinător, autor de blog).

S-ar foarte putea să mă fac de râs în repetate rânduri prin scăpări gramaticale, etalări gratuite ale lipsei mele de cunoaştere şi slabă culturalizare, pateuri şi clişee, dar ce mai contează dacă la sfârşit mă aşteaptă gloria de a fi văzut ca un tip interesant, care are ceva de zis (am zis ceva până acum? măcar să ştiu de la început), şi care, culmea, împărtăşeşte cu toată lumea publicând gândurile lui cele mai personale şi intrigante prin haosul cu care sunt aruncate către cititori, prin intermediul unui BLOG. (Sper că lungimea frazei anterioare nu a dăunat corectitudinii sale şi nu constituie un impediment grav în transmiterea mesajului intenţionat de către autor, adică de mine.)

Şi ca să mă asigur pe deplin că evit clişeele...

Fâşhripping. Ce înseamnă el, acest fâşhripping? Ei bine, stimaţi cititori, fâşhripping este o fuziune modernă a două cuvinte din limbi diferite, translatate în domeniul textului după ce au suferit actualizări internetice (a se observa scrierea în cod IRC a cuvântului fâş, în ciuda folosirii diacriticelor).
Fâşhripping este probabil singurul lucru care va fi original pe acest blog, şi sper eu, singurul cuvânt pe care nu l-aţi mai auzit până acum. Provine de la expresia (întâlnită în titlul acestui mesaj) "a rupe fâşul", derivată în "rupător de fâş", expresie întâlnită acum ceva vreme la sora mea, care a cules-o, probabil, din folclorul modern al erdieşului cu bulanu şi unguru.
Etimologia în sine a cuvântului fâşhripping nu este atât de importantă pe cât este conceptul pe care acest cuvânt trebuie să-l susţină: schela ("the scaffolding") pentru o colecţie de gânduri, reacţii, povestiri, şi alte lamentări ale subsemnatului.

Acestea fiind spuse... treceţi la comentarii!

P.S. Blogul meu e publicat şi ca RSS (vedeţi butonul cu "Subscrieţi"), aşa că faceţi bine şi treceţi-l acolo la sindicăţenii, ca să vedeţi mai uşor când am aiurat din nou.

*edit*: acum am descoperit. Ca sa comentati trebuie sa dati click pe textul "0 reactii" si ajungeti in alta pagina... Doar o chestie organizatorica...